It’s just a cigarette & it cannot be that bad 
Honey don’t you love me and you know it makes me sad? 
It’s just a cigarette like you always used to do 
I was different then, I don’t need them to be cool 

It’s just a cigarette and it harms your pretty lungs 
Well it’s only twice a week so there’s not much of a chance 
It’s just a cigarette it’ll soon be only ten 
Honey can’t you trust me when I want to stop I can 

It’s just a cigarette and it’s just a Malboro Light 
Maybe but is it worth it if we fight? 
It’s just a cigarette that I got from Jamie-Lee 
She’s gonna get a smack and I’m gonna give you three 

It’s just a cigarette and I only did it once 
it’s only twice a week so there’s not much of a chance 
It’s just a cigarette and I’m sorry that I did it 
Honey can’t you trust me when I want to stop I can

Însă, happy end-urile nu există, eu veşnica pozitivistă afirm aceasta, fiindcă în final cineva oricum moare astfel devenind tragedie. Atunci de ce să te mai “chinui” cu căutările unui sfirşit fericit că oricum suferinţele sunt şi vor mai apărea. Nuştiu de ce, dar tot continui să caut acele happy end-uri cînd deja am ajuns să nu mai cred în ele, cînd viaţa de zi cu zi e ca un nou welcome to hell, unde nu îţi întorci privirea dai de oameni răutăcioşi şi ranchinoşi, oameni paraziţi care prin simbioza cu cei puri şi buni îi infectează şi pe ei.

Happy end-ul, cred că e acel minut prezent scurs, în a cărui final tu eşti bine şi zîmbeşti ptivind înainte, happy end-ul nu ar trebui să presupuie un sfîrşit ci un prezent în care tu îţi trăieşti fiecare clipă. Vreau să trăiesc o viaţă fericită, nu doar un final fericit, vreau ceva ce acum este incomplet să se împlinească, nu vreau să traiesc cu gîndul la perfectul happy end la finele poveştilor ci cu prezentul poate mai puţin fericit.

Oare de ce nu putem să spunem lucrurilor pe nume, să spunem tare şi răspicat gîndurile noastre reale fară a ne face mult prea multe griji pentru sentimentele celuilalt, oricît de dureros ar fi mai bine e un adevar decît o minciună.

Uneori parcă eşti paralizat, perplex şi chiar dacă ai multe de zis doar reuşeşti să menţii o tăcere, o tăcere dureroasă pentru tine însuţi care vine cu ulterioara consolaţie că următoarea dată vei reuşi. Şi o tăcere pentru cealaltă parte care suferă la fel sau se bucură de meschinitatea sa. Dese ori mă gîndesc la acei eroi din carţile copilăriei, acele brave şi curajoase personaje care au învins răul, care şi-au apărat dorinţele, şi cum ar fi ca un astfel de erou să-mi fie alături în acele clipe dificile să mă ajute, dîndu-mi confidenţă de a lupta în continuare.
Aş vrea ca acea eroină din mine să nu mai fie în tăcerea neconfidenţei şi doar să nu se revolte în lumea ei ci în lumea întreagă.
Problema ar fi că deşi am dreptate prefer să dau dreptatea părţii celei nedrepte, poate nu ţin atît de tare la acel adevăr pentru că să mai lupt pentru el sau poate că e în zadar? Dar de credem cu toţii din start că e în zadar cînd nici măcar nu i-am acordat nici o şansă de supraveţuire?
A tăcea şi a simţi tăcerea sunt lucruri ce dor şi te golesc de sentimente frumoase şi glorioase, devii închis în sine, devii instabil şi neconfindent, devii lipsit de curaj şi plin de “în zadar”.
Că oricum suntem în ajunul unei frumoase sărbători, ar fi păcat să nu menţionez aici şi acea tăcere prezentă într-un cuplu. Desigur, tăcerea acea melodioasă şi plină de revelaţii durează pentru început, atunci cînd doar muzica lui Cupidon contează. Însă ulterior apar acele mici, zeci şi apoi mii de întrebari şi raspunsuri pe care le vreai să le cunoşti. Deşi sentimentele vorbesc de la sine uneori şi urechile mai trebuie să şi le audă aceste minunate sentimente de dragoste, acel “te iubesc” sau acel alint care îţi înmoaie inima, chiar şi în şoaptă.

ps: pentru o perioadă am fost şi eu în tăcere, cred că în tăcerea gîndului creativ şi a orelor obositoare )))))

da uite aşa îmi scrie şi chiar îmi pare rău că mă chinui de ceva timp şi tot nu se primeşte să postez careva capişi de ale mele pe blogul altora ((((

ps: Iuliana, sorry, deşi îţi vizitez bloguleţul el îmi interzice să postez comentarii ((((

Voi ştiţi oare de ce nu mă place?

My heart’s a stereo
It beats for you, so listen close
Hear my thoughts in every no-o-o-te
Make me your radio
And turn me up when you feel low
This melody was meant for you
Just sing along to my stereo

Tagged: Gym Class Heroes, Stereo Hearts ]]> http://nabiyafly.wordpress.com/2012/01/29/my-hearts-a-stereo/feed/ 2 nabiyafly http://nabiyafly.wordpress.com/2012/01/27/a-simti-iarna-din-plin/ http://nabiyafly.wordpress.com/2012/01/27/a-simti-iarna-din-plin/#comments Fri, 27 Jan 2012 21:59:02 +0000 nabiyafly http://nabiyafly.wordpress.com/?p=1179 Continue reading →]]> Cel puţin, eu pot să afirm că am simţit din iarnă aproape din plin-ul ce îl putea ea dărui.
Desigur, că m-a bucurat cu fulgi măşcaţi şi zăpadă multă, cu o mică băiţă, aşa de la oameni foarte darnici de a face bine. Am îngheţat ca un ţurţure de nu îmi mai trebuie să ies din bîrlogel încă vreo săptămînă, dacă nu se începeau orele (((
Şi cireaşa de pe tort, am avut o cazătură de zile mari, ca niciodată, aşa s-a început de pe scări şi m-am menţinut în picioare şi cînd deja printr-un mod miraculos am parcurs scările zburînd, am mai patinat vreun metru  pe drum drept  şi ca totul să se termine cu o căzătură nemaipomenită. Mmmm şi cum stau eu întinsă şi mă ridic  cu mare ciudă “nu de ce tocmai eu să cad drept pe scări la facultate şi prietenii îştia, se mai numesc ei prieteni că m-au lăsat în urmă?” şi aud doar cum o domnişoară vorbind la telefon  şi încercînd să mă ajute zice ” stai că o fetiţă a căzut aici jos”  (((((  se trezesc şi  cei din înaintea mea, se întorc “ce ai cazut jos? ” în gura mare strigă.

Nda… uite aşa am sărbătorit eu finisarea ultimului examen, mai că nu i-am devenit vecină de palată colegului meu cu piciorul în ghips.
Şi staţi că nu-i tot, eii ce mare treabă, o căzătură bună, dar şi cu mîna sclintită am rămas, se pare că în toată magia căzăturii am reuşit să şi amortizez căderea cu mîna. Fiindcă ulterior am descoperit o durere  mare la umăr.
Şi iată mi-am făcut o vizită la prietena mamei, care “ne dă oasele la loc ”

Deci, sfatul meu ţineţi-vă bine pe picoare, aşa hopăcel-hopăcel ca copii mici, că se pare că nu sunt doar eu unica, în drum spre casă, mai căzuse 2 oameni în faţa mea.
Fiţi atenţi şi nu vă avîntaţi în savurarea din plin a iernii.

Nu pot să înţeleg cum de unii uită de bunele maniere şi încurcă dormitorul cu transportul public, chiar aşa mică diferenţă e? se pare că în ultimul timp e chiar o tendinţă. Deci dacă e în modă să am un comportamnet cu prietenul de parcă m-aş afla în dormitor, cînd de fapt ne aflăm în transport public, atunci sorry, prefer să rămîn o demodată la acest capitol.
Sau pentru cei ce ascultă muzică la difuzor, deci noutate special for you – s-au inventat căştile!!!

Ştiţi voi de cuvîntul magic cu care poţi deschide orice uşă? da, e “Te rog”, se pare că tot mai mulţi uită de acest cuvînt cheie şi încă mai au tupeul de a cere să se deschidă uşa. Deci ar fi foarte bine că pe unii ca la gradiniţă să-i înveţe încă odată acest cuvînt şi să uite de cerinţele lor autoritare, s-au găsit ei “mici Lenin” să ceară, gata s-a terminat, mai învăţaţi şi voi cuvinte noi, chiar dacă propoziţia va fi puţin mai lungă, nu vă temeţi n-o să muriţi din cauza vorbitului frumos.

Desigur, îmi plac oamenii care nu ştiu doar a se plînge, de toate şi multe cînd ei singuri sunt un exemplu viu al acestor plîngeri. E simplu, nu-ţi place ţara şi nu te consideri patriot, păi pleacă şi nu contamina pe alţii cu gîndurile tale; e murdar în oraş- atunci nu arunca gunoiul pe jos, pentru cei ca tine care doar plîng mai sunt şi urne, nu chiar la fiecare pas al tau, dar dacă vreai găseşti una. Majoritatea ne-am deprins să cerem şi doar să cerem dar nu şi să facem ceva, aşteptăm pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă, oare toate plîngerile şi toate nemulţumirile pline de cereri vor rezolva situaţia? nu cred, de aia trebuie să facem, acţionăm.

Şi poate voi părea eu o persoană ne normală, dar îmi umplu geanta şi buzunarele cu fiţuici, pînă nu găsesc urnă, mereu zic Te/Vă rog,  Mulţumesc şi am să urez un Bună ziua şi un La revedere sau O zi bună, chiar şi aceleaşi vînzătoare şi nu-mi permit un comportament indecent din partea mea. Şi am să fac mereu observaţii celora care depăşesc limita bunelor maniere, cu cît de straniu ar fi, şi tot de atîtea ori am să-i aduc aminte şoferului de la “marshutkă” că transportează oameni şi nu saci cu cartofi sau altceva, că de nu mai sunt şi alte căi de transport, poate mai sigure decît prezenta, dar să-mi risc viaţa în mîinele celui ce i-am dat 3 lei, nu mersi, mă abţin de aşa drum ieftin spre cimitir.

Poate e un pic prea agresiv postul dat, dar sincer deja nu mai puteam ţine în mine, de aia la rîndul meu îndemn ca aceste “bune maniere” proaspăt devenite în vogă să dispară cît mai curînd, rămănînd doar cele pure şi vechi “de cînd mîca şi tîca”.